Muzica sferelor si a cilindrilor

Am fost la Festivalul de Jazz de la Sibiu cu un BMW 330xd. Indimenticabil.

Maşina hăpăie kilometrii cum înfulecă un dulău omleta furată într-o clipă de neatenţie. Am luat-o prin Braşov, ca să ajung la Sibiu. Drumul e mai lung, dar şi mai liber. Între Braşov şi Sibiu e bun şi larg. Poţi pune în valoare maşina. O bucurie. Dacă scap acum fără să iau amendă, e mare lucru. Bling! Speed limit exceeded. 150 km/h. Schimb într-a şasea. Lin, confortabil. Retrogradez înainte de curbă şi o abordez cu 130. Maşina se lipeşte de asfalt ca o felină care îşi pregăteşte saltul. Strivesc acceleraţia şi scaunul mă striveşte pe mine. Bling! Speed limit exceeded.

Omar se joacă. Fute pianul şi minţile spectatorilor înmărmuriţi. Constantin Schmidt, directorul festivalului de jazz din Sibiu mă avertizase în legătură cu relaţia copulatorie dintre Omar şi pian ("Omar fute pianul, jur"), însă am luat declaraţia în contextul de cîrciumă în care eram. Picioarele lui Omar, încălţate în cipici ascuţiţi din piele roşie descriu volute, mîngîie parchetul pe traiectorii de sprîncene de amantă cubaneză, se opresc şi pornesc din nou, apasă o clapă şi revin.

Maşina despică aerul cu un fîşîit liniştitor, întrerupt la răstimpuri de cîte un pocnet de bondar care traversează imprudent şi scrie pe parbriz o hieroglifă cleioasă. Legiuni întregi de muşte cad pradă galopului nestăpînit al ogarului german. E ca un cal arab care a mîncat cîteva tipsii de jeratec şi s-a transformat în Pegas cu apelare vocală doar în nemţeşte. 3000 cm cubi. În cei trei litri se petrece ceva, e ca un boncăluit de cerb, toamna, amestecat cu zgomotul unei mulţimi furioase sau cu un muget de talaz. Un sunet grav, de organ de catedrală gotică. Ţîşnesc în depăşire. Mii de gîze plătesc cu viaţa. Unde e Elena Farago?

"De opt ani îi aştept pe Omar Sosa şi niciodată programul lor nu s-a potrivit cu cel al Festivalului de jazz de la Sibiu", îmi povesteşte Constantin "Titi" Schmidt, scrutînd condensul de pe paharul de sauvignon. "Acum, au venit de la Tokyo. Au schimbat cinci avioane să ajungă. Tîmpiţii de pe Otopeni i-au pus să iasă şi să intre iar, cu bagaje cu tot, ca să ia cursa de Sibiu. Numai noi putem gîndi aşa. Lua-i-ar circul de bucureşteni!" se revoltă Schmidt, cel care de 39 de ani se confundă cu Festivalul de Jazz de la Sibiu. "Eu sînt neamţ, nu înţeleg mioriţismele astea", adaugă, şi apucă hotărît de picior paharul cu licoare gălbuie. Membrii trupei Omar Sosa se ridică de la masa alăturată. Schmidt le face semn şi le strigă: "Hey, one thing I regret in my life - that I'm not black." "But you are black, man" vine, cordial, răspunsul basistului de abanos mozambican.

Gosh! Un Range Rover Sport. Se grăbeşte. Ce motor o avea? Are două ţevi de eşapament. Depăşeşte tot. BMW-ul pleacă singur de sub mine, ca un cîine nedresat care-şi smuceşte stăpînul (Marley?). Ah, la 5000 de ture îmi taie gazul. Aşa e pe motorină. Schimb. Maşina pune jos cei 245 de cai pe patru roţi motrice. X-drive. Se simte. Roverul e în faţă. Depăşesc un TIR cît ai clipi şi-i suflu în ceafă. Mă vede şi ia distanţă. Ştie drumul, are număr de Sibiu. Îl depăşesc pe serpentine, într-a treia. La 120 o dau pe a patra şi fîşîi. La revedere. Ba nu! Vine în spatele meu pe o linie dreaptă şi presează. Apăs pedala şi, la aproape de 5000 de rpm, trec într-a cincea. 200km/h. Semnalizez şi mă încadrez pe prima bandă. "Du-te." Range-ul face la fel şi salută din faruri. "Am vrut doar să văd ce poţi. Respect. E periculos ce facem. Hai să ne calmăm. Aşa se poate muri." Înţelepciune engleză.

A-fri-ca. Omar ţine sala în mînă ca pe un pui de găină. Nu cîrteşte nimeni - cînd întinde Omar, demiurgic, degetul, şoptesc toţi, hipnotizaţi: A-fri-ca. Apoi punctează încă un acord rapid de pian şi întinde degetul: A-fri-ca. Încă un arpegiu şi pune mîna căuş la ureche: A-fri-ca. Din ce în ce mai încet. După care izbucneşte într-o jerbă de note de pian, iar sala urlă. Mîna îi alunecă spre salsa de multe ori pentru ca imediat să deseneze muzical, pe clape, ramuri noi din trunchiul suculent al muzicii caraibelor. Vocalistul (Senegal) şi basistul (Mozambic) trag spuza pe turta lor, africană, îmbogăţind linia melodică cu noi arabescuri. Rezultatul e magic, o combinaţie între savana africană şi nisipul alb al Caraibelor. Sala e în delir. E cel mai bun concert de anul ăsta.

Parte-n parte

Ştire pe Realitatea TV: un consilier judeţean grobian a fost bătut de alţi consilieri judeţeni untermenschi (prin judeţul Dolj). Totul a pornit la o petrecere, de la o "dedicaţie" cu mesaj veninos dată la lăutari. Echimoze, declaraţii belicoase, sînge.

Reporteriţa întreabă halucinant una din părţi: "V-aţi bătut parte-n parte?"

Parte-n parte??? În ce lume trăim? Mai facem jurnalism sau plecăm acasă?

Dog day afternoon and more

Am fost invitat de Carlsberg la finala Cupei UEFA de la Istanbul. Youpiii! Carlsberg e berea mea preferată şi Alina Bratu un PR din topul personal. Ce poate să fie mai tare?

Marţi 19 mai. Avion charter la ora 13 de pe Băneasa. Cu o oră înainte, la 12, la check in, donşoara îmi atrage atenţia, zîmbind insinuant, că nu prea semăn cu poza din paşaport. Nu semănam deloc, pentru că, în grabă, luasem paşaportul consoartei. Momente de panică printre oamenii de la Carlsberg. Sun la redacţie, de unde pleacă cu scîrţ şoferul într-o cursă infernală pe ruta Romană-Dristor-Băneasa. Scenariul era de film american, cu dramatism, suspans, tensiune. Din nefericire fără happy end. Paşaportul a sosit la 5 minute după închiderea check in-ului. În secvenţele de la Cascadorii Rîsului, sentimentul se traducea vizual de către un nene care trîntea pălăria de duşumea şi sărea cu ambele picioare pe ea.

Înainte să plece, oamenii de la Carlsberg, drăguţi, mi-au lăsat un număr de telefon pentru situaţia nefericită în care mă găseam. Am sunat şi am rezervat un bilet de pe Otopeni la cursa de linie Tarom, Bucureşti-Istanbul de la ora 16:25. Avionul face 55 de minute pînă la Istambul, deci aş fi putut participa la croaziera+cina de pe Bosfor, programată la 18:45. Suspansul s-a înteţit cînd a fost anunţată o întîrziere de 30 de minute. (5+1 = 6: dacă mă mişc cu talent la aeroport, ajung, mă îmbărbătam).

Deasupra Istanbului, avionul a prins să facă volte largi, cînd pe o aripă cînd pe cealaltă. Nu aveam permisiune de aterizare pe Ataturk. Am continuat să sper, încurajat de turcoaica de alături care m-a asigurat că se circulă foarte bine la Istanbul, fiind ziua naţională, şi pot ajunge mintenaş de la aeroport la Bosfor. Speranţa mi s-a năruit cînd pilotul, plictisit de volte, a năpustit avionul înspre Mediterana (vedeam poziţia păsăroiului pe gps-ul de pe ecrane) din care a parcurs mai mult de jumătate pentru a avea de unde să se întoarcă.

Am aterizat la 18:35, ca un Phileas Fogg ghinionist, văduvit de beneficiile fusului orar. O viză de Turcia costa - ştiam eu - 10 Euro, însă turcul mi-a cerut 15. Cum 15? Nu 10? am ripostat. Yesterday - 10. Today - 15, mi-a răspuns neguros otomanul.

Hotărît să rup lanţul de ghinioane, am luat un taxi spre hotel. În naivititatea mea superstiţioasă, aveam impresia că un pui de somn va curma seria. Am fost trezit din somn de un sms de la Alina Bratu: Mergem în club Reina. Vii? Mă mînca. Vin, cum nu?

Sub podul Bosfor, chiar lîngă apă, clubul era de mari fiţe, unul din cele mai tari în care am fost. Privelişte care îţi tăia respiraţia asupra părţii asiatice a oraşului, turcoaice frumoase, oameni bogaţi şi relaxaţi, muzică pop orientală, antren. Ros de culpabilitate pentru neajunsul creat organizatorilor şi vrînd să-mi iau, fie şi parţial, revanşa, fac o socoteală mentală rapidă şi anunţ că următoarea sticlă de Jack is on me. Cît poate să coste?, gîndea jurnalistul de mine care n-a dat bani în viaţa lui într-un club. 80 de euro? 90? 100???

Sticla a costat 250 de Euro şi astfel am încheiat en fanfare o după amiază de cîine.

Restul excursiei a fost agreabilă, cu vizite la obiective turistice, mese pe malul Bosforului şi petrecere în spectaculosul club 360 (vedere uluitoare asupra oraşului, noaptea - felicitări Carlsberg pentru alegere!).

Meciul a fost spectaculos, după cum toată lumea ştie - atmosfera a fost de finală, galeriile au prestat un expoziv dialog coregrafic al peluzelor (care la un moment dat a riscat să degenereze contondent foarte aproape de locul unde stăteam!). L-am salutat pe "nea Mircea" din tribună şi ne-a răspuns cu un surîs şi o fluturare de mînă. Raţ era ocupat să dea pase de gol şi nu ne-a acordat atenţie.

Si cu mine 11, care nu-i intrece

Lansarea de la Amckart a noii serii de plasme Panasonic cu tehnologia neoPDP a culminat, evident, cu o cursă de karturi. Au fost vreo 30 de suflete de jurnalişti gadgetari care au participat. După tururi de încălzire şi de calificări, au mers în marea finală primii 10 timpi. Fireşte că am avut cel de-al 11-lea timp (la citeva sutimi de secundă de locul 10!) fiind tras în jos de un G mai mare decît al majorităţii participanţilor (cît să tragă şi 6 cai?). Enfin. Într-o situaţie similară, un copil îşi ia mingea de 35 de lei şi pleacă acasă, lucru pe care şi eu l-am făcut, îmbufnat, dar mimînd indiferenţa.


Senzaţiile şi forţele sînt mult mai tari decît la orice maşină (mă dau destul de des cu maşini diverse pe circuitul de la Tunari în virtutea acestui proiect creat şi executat de mine), astfel că doar după două manşe de cîte 10 minute mi-au indus o febră musculară la tot torsul şi era să strîmb volanul.


Să fi fost poziţia căştii de vină? :)






Conferinţa de presă a fost interesantă din trei motive:

• sculele prezentate sînt tari şi am avut posibilitatea să percep pentru prima oară adîncimea culorilor redate de o plasmă vs un LCD (erau puse unul lîngă altul şi aveau acelaşi imput).
• Mi-a plăcut ideea unui televizor în care poţi să arunci fără grijă cu cutia de bere cînd ratează băieţii.
• Panasonic a sesizat inaptitudinea funciară a jurnaliştilor romani de a pune întrebări şi l-a adus pe Lucian Mîndruţă pe post de crainic_care_serveşte_întrebări. Mi-a fost cam ruşine, dar au avut dreptate să facă asta: jurnaliştii români sînt educaţi într-un sistem de învăţămînt bazat pe monolog şi care sancţionează întrebările "stupide". În plus, mai sînt şi cu mintea la snack-ul din hol şi nu întreabă niciodată nimic.
  
  

Adreea s-a suparat

Treizeci copii au ars de vii într-un carambolaj gigantic pe A2

Posturile tv au aşteptat ieri un val tsunami de maşini care nu a venit.

Duminică la ora 12 nu era nici ţipenie pe DN1. Reporterii_de_la_faţa_locului relatau trişti, cu capul între umeri, despre rarefierea şi lejeritatea nedorită a traficului. Prin spatele lor, mai trecea câte un Logan stingher. Femelele din redacţie ridicau din umeri şi treceau la următoarea ştire. Nu-i nimic, îi prindem pe băieţi la buletinele următoare.

Pe la 15, tot nimic. Şoferii se încăpăţînau să apară pe DN1. Disperarea din redacţii creştea direct proporţional cu tristeţea reporterilor de pe marginea drumului.

La 19, la programul amiral de ştiri, Antena 1 dădea o ştire despre ce ştire straşnică ar fi dat dacă era măcar un pic de aglomeraţie. Nu era. Drumul era gol. Gabi Vranceanu-Firea, amfitrioana ştirilor era nervoasă. Cum îndrăznesc ăştia să nu formeze cozi barem pe cîţiva kilometri? De ce nu se ceartă, de ce nu claxonează nimeni, bătea cu pumnişorul ei mic, imaginar, în pupitrul de ştiri.

La un moment dat, enervată de ştirea plată despre, vai, prea puţinele autoturisme care rulează pe drumul naţional, i-a tăiat discursul domnişoarei năruită în sine de ruşine şi a tras-o la răspundere tăios (citez din memorie) "De 1 mai, mai mult de 60.000 de automobile au urcat pe DN1. Unde sînt acum aceste maşini?" Reporteriţa s-a blocat.

Noroc că tot ieri au ars într-un incendiu toţi copiii unei familii şi au avut posturile cu ce să bifeze o brumă de audienţă.

Deadly sins #4

Să existe un toponim minunat precum "Crişana" şi să nu-l folosească decît Romica Jurca.